„Ce fel de
copilărie e aceasta? Ce-mi voi aminti când voi fi mare? Cum sunt sluga
strănilor, care susţin că-mi sunt rude?”
Astfel de
întrebări au început să prindă viaţă în mine, din ziua în care am văzut pentru
ultima oară zâmbetul părinţilor mei, plecaţi în blestemata de Italie.
Totul începuse într-o zi de iarnă când
viforul acoperea întregul sat. Printre omătul cât gardul, sătucul meu natal era
asemeni unui pom de crăciun, precum cel în care eu cu fratele meu aruncam
distraţi fulgi de vată.
Priveam rătăcită
la lacrimile mamei, pe care nu izbutea să şi le mascheze. Continuam să-mi
îmbrăţişez părinţii, tăcută alături de fratele meu ce mă ţinea menghină de mână şi privea
în gol către tata, care nu-şi putea linişti durerea. Iar expresiile bălăi ale
mamei trădau dureri învolburate cu păreri de rău.
Întrucât ultimul
crăciun petrecut împreună fusese şi ultimul în casa noastră părintească, nu-mi
adusese decât tristeţe sub brad. Mintea mea de copil, deşi era pierdut printre
întrebarea „De ce?”, realiza pentru prima dată cu maturitate, că fiinţele cele
mai dragi mă părăsiseră, lăsându-mă în grija bunicii materne, care mă îmbrăcase
în pielea cenuşăresei.
Singura lume în
care nu mă simţeam un nimeni, era cea a visurilor mele.
Toată copilăria
mi-o frământasem cu gândul: „unde greşisem de-l supărasem pe moşu"?
Ştiam că mai erau
copii ai căror părinţi plecaseră printre străini, dar acei copii aveau casa lor
sau cel puţin aşa-mi plăcea mie să cred, că au bunici cu suflet.
Eu nu aveam casă,
pierdusem odată cu ea cele mai frumoase clipe ale copilăriei.
Am fost silită să
umblu cu rucsacul în spate, înoptând când la o rudă când la alta, dormind ca
iepurile în lanul cu morcovi, şi mâncând cu ochi de lup către copilăria
verişorilor mei.
Jurasem că voi
mânca cenuşă dar nu-mi voi lăsa copii, fără să ştiu că şi părinţii mei mâncaseră
cenuşă zadarnic.
Nici banii,
jucăriile, dulciurile sau scrisorile trimise de tata nu reuşeau să-mi aline
dorul.
Din acea zi
blestemată de crăciun, devenisem cel mai ascultător copil, zi de zi, cu gândul
că-l voi mulţumi pe moşul care-mi va aduce părinţii acasă.
Toate
sacrificiile mele fuseseră zadarnice, deoarece după patru ani de speranţe şi
dor, am primit o pedeapsă pe care nici în ziua de astăzi nu
reuşesc să o înţeleg.
Întrucât tata şi
mama nu s-au mai întors cu adevărat niciodată. Nenumărate nopţi mă trezeam în
plâns iar fratele meu mă liniştea cu minciuni.
Îmi pierdusem părinţii, cărora le mai scriu scrisori şi astăzi. „Mi-e dor de casa noastră
tată, mi-e dor de mama să o ştiu aşteptându-mă de la şcoală. Îmi lipseşte
cireşul de mai, din care ne înfruptam cu toţii şi iernile vesele la gura sobei
spărgând nuci.”
Când am crescut,
mi-am dat seama că de fapt dumnezeu era moşul, iar el îmi furase nu numai ce
aveam mai drag dar şi întreaga copilărie.
Anii au trecut, iar viaţa nu a încetat să-mi
aducă aminte la orice suiş şi coborâş de părinţii mei, pe care îi văd şi acum
în porumbei sau licurici. Acele personaje pe care le voi prezenta într-o bună
zi copiilor mei ca fiind bunicii lor.
Astăzi sunt căsătorită, am casa mea şi un soţ
minunat care îmi dăruieşte acel zâmbet ca al tatei. Sunt împlinită! Am o cumnată care are ochii mamei. Am un frate care continuă să fie stâlpul
apărării şi cu care pot să-mi împărtăşesc fericirea, gândurile, ideile şi
temerile. Este, el, fratele meu care mă protejează din umbră, împreună cu
amintirea glasului duios al mamei şi zâmbetul energic al tatei. Nepreţuita şi sfânta amintire a părinţilor, care-mi umplă golul lăsat
în suflet de pedeapsa moşului.
Şi totuşi rămâne
o enigmă răspunsul întrebării mele: „Care o fi fost păcatul meu?”
